Din tine cine bea?

Cum mine, e despre tine

În cuvinte

Dar cuvintele au formă

Și suflet

Și eu sunt cuvânt

Și tu ești cuvânt

Și amândoi.

*

Nu mă întreba ce fac aici

Am venit.

Și nu mai pierde vreme să mă întrebi toate lucrurile alea normale de viață

Pentru că n-am să răspund

Poți înțelege, oare?

E greu.

Îți cer ceva greu, recunosc:

Să mă înțelegi

Să mă accepți

Iar dacă nu

Să mă ignori și tu la fel printre cei mulți.

*

Și ai să zici, convins

O, tu femeie, ești atât de misterioasă

Ca oceanul, violet de furtună, sau poate ca o mare mai mică, verde, neștiută.

Nu, nu sunt, voi zice

Chiar nu.

Eu nu sunt.

Sunt doar cuvinte simple pe ecranul tău într-o zi.

Azi.

Cuvinte tainice, desigur, ca ale tuturor.

Și n-o să-ți pese, știi?

Sau poate te vei gândi la mine o clipă.

Și n-o să faci nimic, știi?

Sau poate vei visa, și visul se făcu fată și apoi femeie și apoi crăiasă.

Și n-o să povestești nimănui, știi?

Sau poate nu mă vei mai putea ține ascunsă în buzunarul canadienei, pe dinăuntru, ferit și cald, ca pe o foarte gingașă pisică aurie adormită sub un copac fermecat.

Copacul tău.

*

Și suntem mai mult decât cuvânt?

Cristalini și răcoroși, ca adânci fântâni negăsite (din tine cine bea? Cheers, darling!)?

Sau tulbur și zgrunțos ca zborul de noapte peste munții albi?

(La business class, ce doriți domnule, cafea sau ceai sau încă o foaie din mine?)

3 thoughts on “Din tine cine bea?

  1. Cum aș putea să te întreb despre „toate lucrurile alea normale de viață” într-o lume tot mai nebună, cu fiecare zi ce trece? Ce mai este normal, cum îl definim într-o lume ce se pierde pe sine? Contează că ai venit în acest spațiu virtual în care fiecare poate fi așa cum dorește, dincolo de toate măștile ce suntem nevoiți să le purtăm zi de zi. Nu te întreb ce faci, ce drept aș avea ? Ai venit! Iar cuvintele ți se așează supuse pe ecran și prind suflare de viață din sufletul tău. Și pot da naștere la doruri, nostalgii, dorințe, speranțe, universuri de necuprins… Ele nu pier nicicând. Iar eu nu mă pot decât minuna de măreția imaginii de ansamblu, uitând pentru o clipă de propria-mi nimicnicie.

    Întotdeauna va fi dorința negrăită a inimii de a înțelege și a accepta, de a ne oglindi în imaginea celuilalt… Două oglinzi paralele ce privindu-se reciproc, nasc infinitul…

    Și poate că mă gândesc la tine o clipă cât o eternitate… și poate te voi visa iar visul va deveni realitate… sau este realitatea tot un vis, o amăgire? Unde încep și unde se termină ele? Ce e veșnic și ce e trecător?

    Gândindu-mă la toate acestea, la ploaia ce stă să cadă, la faptul că de mâine vom intra în luna lui Marte, îți dedic aici o melodie pe versurile lui Nichita Stănescu. Ascult-o te rog, bucurându-te de ploaie și de luna lui Marte! Cheers, darling! I hope you enjoy the scenery! https://www.youtube.com/watch?v=HL55XJK6pZM

?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s